Eminescu vs. Turcescu, Rogozanu…
MOTTO: “Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti, ilotii/ toti se scursera aicea si formeaza patriotii/ incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii/ balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!” (Scrisoarea III)
Ziua Poetului National ar trebui sa fie un prilej de impacare cu noi insine. Nu de glorificari stridente, nu de osificari desantat-celebrative avem nevoie, ci pur si simplu de o intoarcere in liniste la poezia lui Eminescu, asa cum o percepe fiecare. DACA o intelege – si daca ii e draga. Daca nu, nu – mai bine sa taca decat sa fluiere in biserica. Acest sentiment de “fluierat” mi l-a trezit emisiunea lui Robert Turcescu, “inchizitorul” de ocazie de la realitatea celor patru vanturi si seful celui mai agresiv inutil cotidian din Romania. Cand nu ai ce spune pozitiv despre Eminescu (pentru ca ti-e lene sa-l recitesti sau din alte motive), de 15 ianuarie, mai bine faci un pic de rumoare in jurul sau. Si pe cine te poti baza decat pe acest baietan vesnic cu capsa pusa, bun-rau la toate, care s-a trezit pe umeri cu povara numita “publicist comentator”: Costi Rogozanu. Evident, era nevoie si de o “victima” – in afara de Eminescu – in emisiunea care avea darul mai mult de a-l contesta pe poet: invitatul Adrian Paunescu; si poate o fi fost el gandit pe post de minge de ping-pong intre cei doi realisti, realizatorul si angajatul lui care-i canta-n struna, doar ca uneori socoteala de acasa…
Adrian Paunescu nu numai ca nu a clacat in fata celor doi farseuri, ba chiar a iesit cel mai bine din toata tevatura de emisiune pompos intitulata “PROBLEMA EMINESCU”. De ce problema, domnule Turcescu? Nu mai puteti dormi, dvs. si subalternii dvs., de grija Poetului National decat daca-l transformati in PROBLEMA NOASTRA NATIONALA? De ce nu in “cadavrul din debara”, cum il gratula amicul dvs. Patapievici. Bine ca nu i-ati acordat si eterna bila neagra… Nu e obligatoriu sa-l privim pe Eminescu cu evlavie, dar macar echilibrat. Adrian Paunescu a devenit implicit avocatul Poetului – nu ca acesta ar avea nevoie de un aparator, pentru ca se poate apara si singur, prin perenitatea Creatiei sale. Nu sunt curios ce fel de “opera” vor lasa in urma alde Turcescu, Rogozanu & Co, tare mi-e teama ca peste 20 de ani, de 15 ianuarie, oameni mult mai cumpatati, cu scaun la cap, care vor modera in locul lor emisiuni, vor sti sa puna “problema” cu bun simt, inteligenta si responsabilitate. Iar cei care arata o crasa lipsa de respect fata de Eminescu – gen acest Costi Minune, care ironiza el “Doina”, ca ar fi prea nationalista, pasunista, samanatorista sau mai stiu eu ce, vor fi demult “dust in the wind” (praf si pulbere in Vant). Bine l-a infierat Paunescu pe acest Rogozanu: “Ce dar de a vulgariza aveti!” Carcotasul cu trei fire in barba, lipsit de educatie, si se pare ca uneori si de cultura (desi cica ar fi terminat Facultatea de Litere, arata niste lacune teribile: dupa el, “Doina” ar fi din aceeasi categorie cu “Somnoroase pasarele”!) face o polemica din orice.
“Asa spun istoricii…” (ceva negativ despre Romania). Care istorici, domnu’?
L. Boia, cumva, care i-a terfelit pe Stefan cel Mare si Mihai Viteazul doar ca asa da bine azi, contrar epocii nationaliste a lui Ceausescu, sa fii anti-valorile nationale? “Asa spun criticii…” – despre Eminescu, si nu de lauda. Care critici, domnu’? Negoitescu si Z. Ornea, cei citati de Rogozanu - de cand sunt acestia considerati “mari critici” si eminescologi? Tovarase de la Litere – Calinescu, Vianu, Busulenga, Ioana Em. Petrescu, Petru Cretia iti spun ceva? Ori nu i-ai citit? Rogozanu are talentul subiectiv de a simplifica totul, dand-o mereu pe “exegeti” (Asa spun exegetii!) – e grav cand n-ai pareri proprii decat la injurat, de citat sunt ale altora. Iar Turcescu amplifica “scandalul”, tot facand tam-tam pe textul penibil al lui Cartarescu, in care il ultragia/ demitiza pe Eminescu spre a-l – pardon - … umaniza/ reinvia! Barfe invidioase ale papagalilor dilematici, care i-au dedicat candva un numar intreg de revista gratuit blasfemiator. Paunescu a inteles: ceilalti doi participanti nu au cum sa puna serios “problema”, pentru ca o trag spre anecdotic. RATING CU EMINESCU! O manifestare ADEVARATA despre el nu poate avea loc ACUM la TV, (pentru ca asa sunt indicatiile, ordinele, poate, de la Soros – GDS?), ci doar in Aula Academiei. Doar ca reactia impotriva lui Turceascu & Costi a venit exact de unde nu se asteptau: nu de la poetul invitat care are un cult pentru Eminescu, ci chiar de la… telespectatori, oameni obisnuiti care iubesc poezia, si nu sunt toti atat de indoctrinati si naivi pe cat ne cred unii, imbuibati de $ - middle europenizati la comanda anti-nationala.
Intr-adevar, e greu sa incerci a-l contesta pe Eminescu fara argumente, doar de dragul contradictiei. La final, Rogozanu si-a scos, nadusind, ochelarii – obosise…
I-o fi fost rau la cap? Il durea mintea?
Oboseala de Eminescu
Adulat sau hulit, Eminescu rămîne marea piatră de încercare a culturii româneşti. Ne putem “odihni” în el, cum s-a spus, sau putem “obosi” de el, dar indiferenţa refuză să-l încapă. Eminescu este provocarea perpetuă pe care Dumnezeu a binevoit s-o rînduiască “sub leneşele stele ale polului getic”…
Desigur, adorarea sterilă şi lozincardă a lui Eminescu, devenită clişeu didactic sau propagandistic, vădeşte o patologie a receptării, pe muchia de cuţit dintre stupid şi ridicol. Aceasta nu înseamnă însă că tendinţa inversă, de contestare impioasă şi vehementă, ar avea vreo scuză sau vreo îndreptăţire. Ambele atitudini sînt expresia aproape grotescă a unei neînţelegeri generalizate, îndărătul căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală.
Niciodată, de la popa Grama încoace, Eminescu n-a fost mai neînţeles şi mai nedreptăţit. Niciodată intuiţia eminesciană a unei posterităţi jenante nu s-a confirmat cu atîta pregnanţă, în ciuda faptului că avem astăzi în spate o întreagă eminescologie, girată de mai toată elita cărturărească a României moderne, de la Maiorescu la Perpessicius, de la Călinescu la Noica, de la Mircea Eliade la Petru Creţia.
Contestarea lui Eminescu (mai mult din considerente politico-ideologice decît cultural-estetice) înseamnă, implicit, punerea între paranteze a unei întregi tradiţii, sfidarea unui întreg şir de antecesori iluştri, faţă de care actuala intelectualitate, sfertodoctă şi teribilistă, seamănă mai degrabă cu o gaşcă gălăgioasă de “fîrţîngăi” şi de “piţipoance”. Ceea ce surprinde în acest antieminescianism delirant nu este atît fronda propriu-zisă (oricît de “genial” şi de “repre-zentativ”, Eminescu are fără îndoială limitele lui, psihologiceşte şi istoriceşte determinate), cît aerul de aroganţă sau de suficienţă care o însoţeşte adesea.
Un număr de acum cîţiva ani al revistei Dilema (VI/265), rezervat lui Eminescu şi ilustrat pe pagina întîi cu bancnota de una mie lei vechi (chip de a sugera, cu grosolană “subţirime”, că poetul “s-a ieftinit”), a marcat un fel de paroxism al acestei tendinţe demolatoare (prezentate ca imperativ al “demitizării”)[1]. N-a mai rămas loc de nici o “dilemă”: sînt contestaţi fără înconjur, separat sau de-a valma, omul, poetul, gazetarul. Totuşi, simptomatic pentru resorturile demersului, se insistă asupra operei publicistice, ce ar fi expresia cvasidemenţială a unei gîndiri politice elementare şi retrograde, cu care riscăm să speriem Europa “viţelului de aur”… Un Cristian Preda (cadru universitar la F.S.P.A. şi “nervos” membru al G.D.S.) scrie fără înconjur: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect” (p. 10)! D-l Preda nu expune, nu analizează, nu explică, nu argumentează (i-ar trebui pentru asta cultura politică şi economică a timpului pe care o avea Eminescu); dumnealui afirmă!
D-l Ion Bogdan Lefter, “critic literar”, vîrf de lance al stîngismului postmodernist, ne asigură că, în fond, nu-i vorba decît de nişte subproducţii gazetăreşti, care abia de umplu un volum din ediţia Perpessicius (cf. p. 6, sub titlul incendiar “«Poetul naţional» între comunism şi democraţie”)! Afirmaţia este reluată, într-un număr ulterior, de d-l Sorin Şerb (de unde se vede că “dilemiştii” se citesc atent unii pe alţii). Va să zică aceşti “critici” necruţători, cu ştate “europene” şi “multiculturale”, nu numai că n-au străbătut publicistica lui Eminescu, dar se pare că nici măcar n-au catadicsit să răsfoiască mai îndeaproape ediţia Perpessicius, unde articolele politice ocupă nu mai puţin de 5 (cinci) tomuri in quarto (IX-XIII)[2]! Dumnealor vor fi crezut, probabil, că publicistica eminesciană era toată în volumul IX (“… sau articolele extremistului dezlănţuit de la Timpul, retipărite totuşi în anii ‘80, după amînări şi manevre de culise, într-unul din volumele ediţiei critice a operei eminesciene, oprit mai întîi de la vînzare, apoi distribuit pe circuite închise, «pe liste»“, scrie d-l Lefter), în jurul căruia s-a făcut oarece scandal (prin răposatul şef-rabin Rosen Moses, marele “prieten” al “clasicilor” noştri)…
Cam acesta este nivelul cultural şi “deontologic” al tinerei “elite” contestatare, ce ar voi să aibă credit împotriva unor “perimaţi” ca Vianu, Călinescu sau Noica! Curată lefterie şi şerbie culturală la uşa din dos a Sfintei Europe! Vorba “reacţionarului” de Eminescu: Nu se trec la noi potcoave/ De la iepe demult moarte; / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte!…
Societatea noastră de azi trăieşte un descumpănitor complex axiologic şi identitar. Incapabili de a mai dibui sensul propriei tradiţii (dar şi al Tradiţiei în genere) şi furaţi de bovarismul ieftin al “integrării” într-o Europă despiritualizată şi cinic-utilitaristă, ajustată “jupîneşte” pe patul procustian al ideologiilor mondialiste şi al intereselor plutocratice, noi ne străduim, cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate, să devenim ceea ce nu suntem: nişte “europeni de nicăieri”, fără rădăcini istorice şi metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor minciuni occidentale şi să minţim în numele unor iluzii occidentalizante.
Cel mai “universal” dintre români ne devine o povară. În fond, oboseala de Eminescu nu este decît un simptom al oboselii de noi înşine. Cînd încetează să mai fie un model paideic sau creator, Eminescu devine un revelator al patologiilor noastre spirituale. Toate “umorile” româneşti sînt funcţie de el. Dovadă că despre Eminescu nu se tace, ci se vorbeşte întruna, chiar în ciuda epigonicei oboseli…[3]
Răzvan CODRESCU
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/01/recitindu-l-astzi-pe-eminescu.html
[1] Abia la mai bine de un an de la apariţia acestui număr, România literară, a binevoit să includă (nr. 20/1999) un “dosar” Eminescu (v. mai ales Ioan Constantinescu, “«Cazul» Eminescu”, pp. 11-17), replică sistematică – dar şi foarte “prudentă” – la numeroasele inepţii apărute în paginile Dilemei.
[2] Se pare că nu-i de prisos un scurt memento despre această monumentală, dar sinuoasă ediţie a Operelor eminesciene: vols. I-III (1939, 1943, 1944) – “Poezii tipărite în timpul vieţii”; vols. IV-V (1952, 1958) – “Poezii postume”; vol. VI (1963, ultimul apărut în timpul vieţii lui Perpessicius, m. 1971) – “Literatura populară”; vol. VII (1977, ultimul la care Perpessicius mai apucase să lucreze) – “Proza literară”; vol. VIII (1988) – “Teatrul original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime”; vols. IX-XIII (apărute între 1980 şi 1989, ultimul, în ordinea apariţiei, fiind volumul X) – “Publicistica” (editarea ei a început sub coordonarea lui Al. Oprea şi s-a încheiat sub aceea a lui D. Vatamaniuc şi P. Creţia); vol. XIV (1983) – “Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice”; vol. XV (1993, ultimul ca dată a apariţiei, marcînd încheierea ediţiei) – “Fragmentarium. Addenda”; vol. XVI (1989) – “Corespondenţa. Documentar”.
[3] Acest text, apărut în presa centrală, a pricinuit reacţii contradictorii. Nu mă simt dator să mă refer în treacăt decît la una dintre ele, care este departe de a mă onora. Poetul Adrian Păunescu mi-a citat textul cu voluptate într-o emisiune televizată, străduindu-se să-l exploateze pro domo. Sper că-i de ajuns să amintesc că… non idem est si duo dicunt idem.
Noua singurătate a lui Eminescu
14 ianuarie 2008, la Sala Dalles din Bucureşti, o mînă de oameni cu sensibilitate de dreapta, mai degrabă sufletişti decît mintoşi, s-au adunat să dea curs iniţiativei – lăudabile în sine – de a-l omagia pe Eminescu în pragul zilei lui aniversare. La ora anunţată pe modestele afişe, la o jumătate de duzină de conferenţiari (printre care acceptasem în prealabil să mă număr şi eu) se strînseseră puţin peste o duzină de auditori, cei mai mulţi oameni cu părul alb, născuţi şi crescuţi în respectul faţă de Eminescu şi de valorile naţionale. Cu inima strînsă, mi-am asumat, în loc să cedez eternei ispite româneşti a “aflării în treabă”, indelicateţea de a mă retrage. Aş fi avut destule de spus, dar nu celor puţini care veniseră acolo (şi care nu mai aveau de ce să fie convinşi), ci celor mulţi – mult prea mulţi! – care nu erau şi nu sunt aproape niciodată de faţă. Să mai fi fost acolo şi o a doua duzină, de tineri cu urechile deschise, ar fi fost un simpozion modest, dar cu raţiunea lui suficientă. Aş fi vorbit cu tristeţea că doar atît de puţini ne mai putem aduna întru Eminescu, dar cu nădejdea că sămînţa ar mai putea rodi, totuşi, în cutare inimă sau minte tînără şi viu căutătoare. Dar iată că, pe an ce trece, pare să nu mai fie loc nici măcar de această tristeţe îndărătnic nădăjduitoare.
Poate că iniţiativa a fost obscură, ora nepotrivită, organizarea proastă, nămeţii prea mari… Dar nici toate circumstanţele din lume nu pot motiva pînă la capăt atîta puţinătate (noi) în faţa plinătăţii (Eminescu), atîta absenţă indiferentă de la “conştiinţa mai bună” a acestui neam necăjit, atîta moloz indign de “uitare românească”! Nu la iniţiativa marginală a unor obscuri cumsecade, stîngaci în dreptatea lor, ar fi trebuit să ajungă Eminescu, ci în inima Bucureştiului s-ar fi cuvenit să răsune la aniversarea lui vocile grele ale cetăţii, lamura mărturisitoare a sufletului românesc. Cine, cîţi şi pe unde mai sînt ei, aceşti mari absenţi de la datorie, cu ce altceva mai esenţial se ocupă şi cu ce superioară îndreptăţire mai fac umbră pămîntului?
În nici un alt an “clasa intelectuală”, Academiile, Universităţile, media n-au arătat mai multă oboseală sau nepăsare faţă de “poetul naţional”, faţă de “omul deplin al culturii româneşti”. Ne scandalizăm formal, dar ne dăm mîna cu toţii să facem din Eminescu “cadavrul din debara” al unei lumi care nu-şi mai crede sieşi şi care nu mai simte nimic sfînt în zestrea ei istorică. Şi pe urmă ne grăbim să-i reproşăm d-lui Patapievici (şi altora ca el) îndrăzneala de a ne spune pe numele nostru de azi (cei cu “inima ca un cur”), cu care mă tem că vom ajunge să fim strigaţi şi la judecata din urmă!
Eminescu rămîne tot mai singur în maiestatea lui, iar noi tot mai singuri în promiscuitatea noastră larvară, în împreună-uitarea în care ne cufundăn cu toate ale noastre, nu fără tupeul de a mai cînta pe la chefuri, grei de voluptăţile mîrlei, acel refren care, raportat la cruda realitate, întrece penibilul tuturor manelelor: Noi sîntém români…
Răzvan Codrescu
http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/01/noua-singurtate-lui-eminescu.html
Eminescu, scuipat de horthyşti
În ţara în care Themis, zeiţa dreptăţii, e violată şi abandonată zi de zi, victimă a circului politicianist deşănţat, în ţara paraliziei dictate de goana oarbă pentru satisfacerea intereselor mărunte de gaşcă, în ţara a cărei agendă publică e făcută de pigmei troglodiţi ce se împăunează cu propria stupiditate patibulară, în această nefericită ţară nici măcar simbolurile perene nu-şi au liniştea şi respectul cuvenite. Iar când se produc ticăloşii revoltătoare, precum terfelirea inimaginabilă a Poetului Naţional, nimeni nu reacţionează. Chiar s-a tâmpit de tot acest popor hipnotizat de căutarea Elodiei şi de mahmureala veşnică a ex-piratului de la Cotroceni?
Într-un ziar orădean de limbă maghiară, un tânăr horthyst scria zilele trecute: “Nici un om cu mintea-ntreagă nu stă să-l citească în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal!”. Pe larg despre acest atac abject, în Jurnalul Naţional
Avem de-a face, aşadar, cu două constante: agresivitatea iredentist-şovină ungurească faţă în faţă cu pasivitatea unei societăţi româneşti, prizonieră a nimicului, ajunsă în stadiul unei dramatice incapacităţi de a reacţiona nici măcar atunci când valorile ce-o pot salva din derizoriul cotidian sunt călcate în picioare. Nu atât dezmăţul horthyst mi se pare revoltător, pentru că acesta e un rău permanentizat, ci mai degrabă pasivitatea obscurantistă până la idiotizare în care se scufundă poporul român, călărit de hahalere şi scuipat de duşmani. Până când?
Horia Blidaru
http://blidaru.wordpress.com/2008/02/12/eminescu-scuipat-de-horthysti/
Procesul lui Eminescu
Nu demult, am putut urmări la emisiunea lui Robert Turcescu de la Realitatea TV, cu Adrian Păunescu şi Costi Rogozanu pe post de invitaţi, încă un episod din procesul început acum câţiva ani de zile de Dilema Veche, de demitizare şi denigrare a marelui poet naţional. Adevărul este, că nu îşi avea locul, Adrian Păunescu, alături de un invitat de extracţie umilă intelectuală precum acest Costi Rogozanu, care în afară de o agresivitate primitivă lipsită de orice substanţă intelectuală şi de o exprimare dezarticulată, nu a arătat nimic. Discuţia despre Eminescu se înscrie în nota revizionistă din ultimii ani faţă de marile personalităţi ale culturii româneşti, care au avut o atitudine naţionalistă de-a lungul vieţii lor. Îi putem pomeni aici pe Eliade, Noica, Cioran şi alţii ca ei, care sunt discutaţi mai degrabă la modul politic decât cultural. Cultura a ajuns să fie politizată la maximum, prilej pentru mulţi pigmei şi complexaţi - care nu sunt în stare să propună modele, ci doar să distrugă ceea ce ei nu vor putea niciodată atinge - de a profita de acest context decadent pentru a urina pe soclul multor statui ale culturii române. Cine îşi va aminti de descrierea prezentată de Cărtărescu, acum câţiva ani în “Dilema” în care pentru a distruge vezi doamne, imaginea de idol serafic a lui Eminescu, scoate în relief anumite caracterizări grosolane făcute la adresa poetului de anumiţi contemporani: “nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nicio îngrijire”, care mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura “Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet.
Eminescu a cunoscut şi perioade grele, ca orice om demn, care nu se umileşte şi nu se slugăreşte nimănui. Se ştie că putea pe lângă Titu Maiorescu să-şi facă o carieră, politică sau universitară, dar aşa era el, avea nevoie de libertate, iar preţul libertăţii este mizeria şi foamea. Decât un câine gras şi cu zgardă, mai bine un lup flămând, zice fabula lui La Fontaine, morală după care Eminescu s-a ghidat în viaţă. Şi vin tot felul de căldicei care sunt în stare să pupe în fund pe toată lumea pentru a parveni carieristic şi care sunt în stare de orice pentru bani şi premii, să-l judece din colţul lor tihnit de intelectuali cu burta plină, pe Eminescu, care a răbdat şi sânge şi noroi pentru a nu-şi vinde geniul, decât propriei sale conştiinţe. Aceşti Cărtăreşti, Rogozani şi Turceşti au fost în toate timpurile, inclusiv în vremea lui Eminescu, când n-a fost scutit de o grămadă de mizerii. Singurul care a avut doar timpul lui, a fost Eminescu, de restul sunt pline atât vremurile cât şi vremelnicia lor.
Ciprian Blidaru
http://ciprianblidaru.wordpress.com/2008/01/16/procesul-lui-eminescu/
